Viaţă secretă a unor pantofi sport

Gabrielsolomon.ro
Aştepta în van, pe o bancă udă, la lumina unui felinar bătrân înconjurată de sunetele nopţii şi de luna îmbrăţişată strâns de nori grei de plumb, ceva. Nici nu cred că mai ştie pe cine sau ce aştepta. Vrem  să se ridice şi să plecăm la drum, să îşi ia inima în dinţi şi să îşi urmeze visurile şi noi să o ajutăm să reuşească. Ne-ar plăcea să ne plimbe aşa cum făcea acum ceva timp. Am descoperit atât de multe oraşe noi cu ajutorul ei. Am descoperit Clujul care-i e a doua casă şi Râşnovul în acest an. Apoi am fost printre alte zeci de picioare având încălțăminte sport şi agitându-se de colo până colo în cadrul unei conferinţe cu paneluri în diverse săli.

Am colindat pe multe străzi alături de ea, din multe oraşe şi la diferite ore. Am alergat cu ea spre gară în timp ce încerca să prindă trenul spre oraşul în care concerta trupa sa preferată. Surprize peste surprize pe drum, peripeţii şi tot felul de oameni amuzanţi cu care să vorbeşti. Normal ca şi noi, printre atâţia alţi pantofi sport bărbătești  şi atâţia adidași de damă încântători am avut cu cine să povestim toate prin câte am trecut. Am ţopăit în acele zile odată cu ea şi am simţit pământul cald al zilelor de vară pe pavajul din fata scenei. Apoi am alergat odată cu ea şi prietenii ei în grădina botanică răcoroasă şi nu o mai văzuserăm niciodată atât de fericită că atunci. Dar nici atât de tristă pe cât a fost când a plecat spre casă şi şi-a dat seama că povestea ei de dragostea, cea la care jinduise o viaţă, se stingea sub urmele paşilor pe care îi făcea spre maşina gata de plecare.

Apoi am stat ore în şir neliniştiţi într-o maşină în care veselia răsuna din toţi porii şi am văzut-o resemnându-se uşor, sperând la o fericire în singurătate şi la o linişte după furtuna ce însemnase dorinţa ei de a păşi spre omul iubit. Dar maşina urca tot mai sus şi noi pluteam. Şi am simţit zdruncinătura pământului şi a noastră când a făcut un salt din maşină până pe acel pământ rece, chiar şi la început de august. Era frig şi în faţa noastră un hău imens se afişa dar se vedeau norii. Dacă se ridica pe vârfuri putea atinge, cu uşurinţă, cerul deşi e o mână de om. Şi am văzut o lume întreagă de acolo şi i-am fi strigat să rămână ea, în ciuda a ceea ce nu are şi să se focuseze pe tot binele din viaţa ei. Poze, multe poze. Oh, o poză cu noi toţi. Da, o poză cu 8 picioare încălţate în 4 perechi de pantaloni sport urmărind lumea de pe Transalpina şi imortalizând totul într-o fotografie în care patru adulţi la început de drum, sunt pregătiţi să dea piept cu viaţa.

Nu o mai înţelegem. Are zile în care nu stă locului un minut. Aleargă dintr-un loc în altul cu o energie fantastică, se joacă în frunze şi le reda posibilitatea de a se înălţa sau pur şi simplu ţopăie ca şi cum nu o vede nimeni, deşi e conştientă că oamenii se uită...uneori urât. Vrem să îi spunem să nu îi ia în seamă, să facă 
ce-i place şi să continue să alerge şi să fie veselă. Dar nu ne aude pentru că suntem prea jos, în picioarele ei. O pereche de sneakers uitaţi într-un depozit până acum câţiva ani când a venit rândul nostru să îmbrăcăm două picioare agitate. Prea mult timp pe loc, până la ea. Şi tot nu ne aude. Dar îi vede pe ei, pe ucigaşii de visuri şi hoţii de poveşti de viaţă care să le împrăştie lumii şi de care să râdă vădit. Şi se opreşte. Îşi băga, încet, capul între umeri, cât mai puţin vizibilă şi îşi vede de drum.

De la o vreme nu prea mai iasă din casă. Ne vine să mergem, pur şi simplu, să îi îmbrăcăm picioarele şi să o luăm la plimbare aşa cum face ea cu noi, uneori. E foarte activă de fel, implicată în activităţi diverse. Prietenii îi spun că merge peste tot, că face de toate şi că nu se plictiseşte. E recunoscătoare pentru viaţa ei şi noi suntem recunoscători că ne plimbă prin te miri ce locuri noi şi fascinante. Apoi se închide în ea şi în casă. Pe noi ne uita pe un rând al dulăpiorului cu alte perechi de încălţăminte. Are aici o păreche de pantofi de la absolvire care se laudă toată ziua. Mai are o pereche de ghete de iarnă şi papucei de casă pe care nu prea îi mai poartă. Rar când se plimba prin casă, doar. 

Stă în pat mai toată ziua, uneori. Citeşte zeci de cărţi şi continuă să cumpere altele. O să cedeze dulapul acela, într-o zi, dacă o ţine tot aşa. Şi noi vrem să alergăm, să ne plimbăm şi să vedem lumea odată cu ea. Ne e dor să ne plimbăm cum ne plimbam în zilele însorite. Poate e de la vreme. E cam urâtă, uneori. Nori negri planează ameninţând cu ploaia peste lume. Ne murdărim, repede, în zilele ploioase din cauza culorii albe care ne îmbracă. Dar am sări cu ea în toate bălţile şi ne-am lăsa umpluţi de noroi doar ca să îi reamintim de copilărie şi să fie fericită.
Citynews.ro
Se îmbrăcă. Yuhu! Mergem la plimbare. Oare unde ne duce de această dată? Ce se va întâmpla. Ne încântă! Ce senzaţie plăcută de energie avem în noi. Suntem gata să o purtăm peste mări şi ţări doar ca să îi fim alături în îndeplinirea tuturor visurilor, să vedem cât mai mult şi cât mai multe din ceea ce îi aduce zâmbetul pe chip. Gata de ieşire în lume într-o nouă zi specială. Ştiţi, nicio zi nu e la fel ca alta, oricât te-ai minţi ca aşa e. Mereu apar surprize de unde nu te aştepţi şi presimţim că această zi este una dintre acele zile.

Acest articol răspunde provocării probei a opta din cadrul competitiei SuperBlog.

Etichete: , ,