Balsam pentru Suflete: Vă invit la o cafea şi o poveste

Este una dintre acele seri în care somnul nu se îndură de mine iar Moş Ene este deja sătul să încerce. Am ajuns la pagina şaizeci din cartea începută în această dimineaţă. Prinsă de poveste, milioane de întrebări îmi inundă mintea şi inima îmi bubuie în piept însetată de cunoaştere şi de dorinţa de a descoperi un final fericit în această viaţă. Măcar în carte. Ea turcoaica venită la New York, el medic văduv. Interesantă perspectivă.

Picuri de ploaie ce lovesc pervazul mă trezesc din reverie şi mă fac curioasă. Ies in fata bibliotecii. Plouă cald. Ca acele ploi de vară menite să spele toată toropeala de peste zi. A fost o zi călduroasă în Ankara cu vânt fugar din vreme în vreme, insuficient pentru a te răcori. Verile sunt atât de calde aici. Prinsă intre stivurile de cărţi ale Bibliotecii Naţionale, îmi dau seama că singurele pauze pe care le am îmi permit doar să savurez o cafea tare şi să sper ca voi mai rezista unei noi şi obositoare zile. Mintea nu îmi e la fel de pricepută şi atentă, având în vedere gândurile şi frustrările care mă macină de atât de mult timp, încât fac parte din mine, ca şi cum le-aş fi adoptat cu inimă deschisă.

A fost cald toată ziua. O canicula care mi-a făcut bluza vaporoasă, să mi se lipească de piele şi nu o singură dată. Pe la ora cinci a început să bată un vânt destul de puternic, dar nu foarte rece. O ploaie se prevestea dar încetasem să o mai aştept, la un moment dat. Oamenii se perindau cu aceeaşi repeziciune căutând cărţi diverse. Norocul nostru că ne-au adus o cafetieră profesională. Uram drumurile prin caniculă, frig sau ploaie până la magazinul din colţ ca să iau o cafea fără viaţă, doar, doar nu îmi va fi somn. Miroase atât de puternic a cafea proaspătă în bibliotecă, încât mă duce cu gândul la vechile basme ale strămoşilor mei, la prinţesele care le povesteau sultanilor povesti din lumea întreagă şi la câte am citit despre Persia în ultimele lui. Cred că vara aceasta a fost cea mai călduroasă dintre toate, ca şi cum am fi fost în plin deşert arid. Uneori, citind cu orele, în pauzele în care oamenii nu se încumetau să îşi părăsească răcoroasele case, îmi desprindeam ochii din carte doar pentru a mai sorbi o gură din cafeaua făcută de dragul şi noul meu prieten Arzum Okka. Uneori aveam impresia că văd soldaţi călare, prinţele răpite, viziri care slujesc sultanului. Himere care fac povestea pe care o citesc mult mai captivantă.

Cred că mi-am dorit atât de mult ploaia, încât abia conştientizez cât de tare loveşte în ferestrele bibliotecii. Cine ar fi crezul ca o biată bibliotecara poate porni ploaia? Acum, ploaia este tot mai puternică şi frigul nu se resimte. Vântul nu bate şi ploaia este caldă. Întind mâinile. Vreau să simt picăturile de ploaie. E atât de bine. Mă simt revigorată. M-am urcat la ultimul etaj şi privesc oamenii care aleargă în toate direcţiile. Mi-am mai turnat o ceaşcă de cafea, mi-am luat cartea cu mine şi am cerut o pauză, cât să mă odihnesc, minţind că nu mă simt bine. Pe cer străjuieşte o pojghiţă fină de nori. De un albastru fantastic în stânga şi dreapta mea şi de un alb pur în mijloc. S-ar zice că ploaia nu va ţine mult, deşi plouă deja de o jumătate de oră. Îmi place ploaia. Îmi spală obrajii şi îmi ascunde lacrimile pe care nu mi le mai pot reţine. Picături de lacrimi şi picături de ploaie. O combinaţie extraordinară pentru ascunderea durerii ce mi se cuibăreşte în suflet.

Fiecare om are drama sa, dar nu mă gândeam că drama mea va avea nume atât de nobil şi, în acelaşi timp, atât de greu de uitat. Ismail fusese bărbatul care reuşise să îmi fure zeci de nopţi de somn. Îi povesteam din cărţile pe care le citisem şi beam o mulţime de ceşti de cafea, în fiecare noapte. Fiecare poveste începea odată cu aburul ce ieşea din ceştile noastre şi se finaliza odată cu ultimul strop de cafea din fiecare ceaşcă. Îi plăceau poveştile cu viziri, prinţele, drame şi întâmplări greu de crezut. Parcă îşi lua toată energia din istorisirile mele. Era un bărbat frumos, galant şi misterios. Niciodată nu reuşeam să îl descos. Mi-a spus doar 11 povesti. Niciuna a lui. I-am spus 1001 de poveşti, câte ne permitea luna să terminăm în fiecare noapte. Uneori aveam vreme doar pentru una singură, alte ori îi povesteam şi câte 4 sau 5. Dar ştiu când am ajuns la final. Şi ştiu şi cât a mai rămas şi el după aceea.

Nu a mai venit în acea ultimă noapte. Nu mai ştiam nimic de el de 12 luni pline. A plecat la fel de repede cum a venit şi sub aceeaşi umbra de mister. Nu ştiu dacă a fost o plăsmuire a imaginaţiei mele, la fel cum sunt şi personajele din cărţi după ore întregi de muncă obositoare. Poate doar mi s-a părut şi a fost un personaj mistic menit să îmi dea încrederea în mine şi iubirea pe care nu o cunoscusem niciodată. Nici nu îmi mai amintesc sărutul lui sau mâna prinsă în a mea.

Poate ar fi trebuit să aştept o perioadă până să îmi permit, din nou, să iubesc. În zadar. Iubirea nu te întreabă când să vină sau cât să stea. Este o forţa prea puternică pentru noi. Nu o putem controla şi este independent de noi. Face ce vrea cu inimile noastre şi noi ne predăm sătui de luptă cu ea. Ne predăm şi o lăsăm să ne controleze cum doreşte. Şi ne place. Iubim sentimental de iubire şi nu ne opunem niciodată. De ce am face-o? Oricât de tare ar durea, suntem dependenţi de starea plăcută pe care ne-o oferă sentimentul de iubire. Simplul fapt că iubim ne face mai frumoşi. Problemele survin în urma faptului că oricât am spune că ne este suficient să iubim, faptul că nu suntem iubiţi ne dărâma şi întotdeauna erodează iubirea cu fiecare respingere, conştientă sau nu…

Mi s-a terminat pauză, odată cu sfârşitul programului. Ploaia s-a oprit şi Ismail a plecat de mult din casa şi gândurile mele. Când a venit prima dată, era o noapte rece, după o ploaia ca cea de azi. Noaptea, se lăsase ceaţa şi el a apărut de nicăieri cu o umbrelă pentru a mă adăposti de ploaie. Ne-am oprit în cea mai frumoasă şi parfumată cafenea. Mirosea a cafea proaspăt măcinata şi cafeaua mea cu ciocolată m-a încălzit pe dată, de la prima înghiţitură. Azi nu mai plouă, nu ca în acea seară, aşa că nu mai este nevoie ca cineva să îmi ţină umbrela. Oare îl voi revedea vreodată pe cel care mi-a furat inima? Câte poveşti va mai rabda următorul şi cât va dura până va pleca şi el după ce îmi voi fi terminat de istorisit povestea?

Numele meu este Isra şi sunt bibliotecară la Biblioteca Naţională din Ankara. Sunt pasionată de cărţi pe care le savurez în compania unei cafele tari cu praf de ciocolată presărată. Când ai timp, vino la o cafea şi lasă-mă să-ţi povestesc istorisirile mele!