Balsam pentru Suflete: Şi, totuşi, cum ar fi fost dacă...

"Defect profesional!", de câte ori aţi auzit această replică în viaţa voastră? Cred că fiecare dintre noi simţim nevoia să excelăm în domeniile pe care ni le-am ales şi să "educăm" oamenii care fac erori grave sau micuţe în ceea ce priveşte un anumit domeniu. Eu păţesc acest lucru, fiind viitoare istoric şi mă lovesc adesea de anumite erodări ale istoriei care s-au implementat în minţile oamenilor, cu voie sau neintenţionat. Probabil sunt o pisăloagă, dar partea bună este că mereu reţin numele şi feţele oamenilor, vârsta sau data naşterii şi îi surprind pe cei dragi cu mici atenţii cu această ocazie.

Totuşi, mă gândeam câte s-au întâmplat în cei 22 de ani din viaţa mea şi câte amintiri frumoase am. Desigur, acest gând nu mi-a venit spontan ci pentru că învăţam la facultate despre istoria lucrurilor şi modul în care am evoluat ca specie, noi oamenii, în secolele care s-au scurs de când ne plimbăm pe Pământ. Ceva mi-a atras atenţia, la un moment dat, într-una din lecţii. Unul dintre cei mai dragi profesori ai mei povestea despre cauciuc şi faptul că suntem înconjuraţi de el şi viaţa ar fi mai grea sau inexistentă fără acest material. Cu această ocazie, am făcut o trecere în revistă a apariţiei cauciucului. Principalul arbore din care se extrage latexul, prin crestarea scoarţei, din care se produce apoi cauciucul, se numeşte Hevea braziliensis dar mai sunt si alte asemenea specii, desigur. În anii 1800, Charles Macintrosh și Thomas Hancock în Marea Britanie și Charles Goodyear în SUA au fost primii oameni care au descoperit potenţialul cauciucului în uşurarea traiului zilnic al oamenilor. În 1839 Coodyear a rezolvat problemele privind instabilitatea materialului ajungând la ceea ce numim azi vulcanizare şi mulţumită lui beneficiam în prezent de o atenţie sporită şi o calitate mai bună a acestui material din care se fac o multitudine de obiecte indispensabile omului.

Şi ca să fac o retrospectivă a vieţii mele, am ajuns la obiectele pe care le-am folosit de-a lungul vieţii, confecţionate din cauciuc şi cum ar fi fost viaţa mea fără. Mă gândeam la mama şi la cum îmi împletea zeci de codiţe pentru a-mi ondula părul. Pe atunci folosea elasticele acelea pentru bani ca să poată face suficiente codiţe pentru fiica sa. Oare mai mergeam eu la grădiniţă, pentru a juca în piesele de teatru, creaţă în cap precum o mică oiţă, cu părul aranjat mai ceva ca la salon? Cu ce mi-ar mai fi prins mama codiţele împletite fără acele elastice mici şi colorate? Apoi, cu ce aş mai fi corectat eu caietele de vacanţă pe care mama mă îmbia să le completez pentru că, spunea ea, "îţi vor prind bine când vei ajunge la şcoală!" dacă nu aveam radieră (guma de şters), perfectă pentru a corecta erorile şi a-mi da silinţa să fiu mai bună în ceea ce fac? Nu mai învăţam eu să fac curăţenie lună în casă dacă nu aveam mănuşi de cauciuc care să mă protejeze de atacul produselor chimice şi nici nu aş mai fi sănătoasă acum dacă domnii şi doamnele doctor nu ar fi folosit mănuşi chirurgicale în timpul consultaţiilor şi a altor proceduri medicale complexe. Sigur mi-aş fi murdărit bunătate de şosetele şi pantalonaşii cei buni dacă nu avea bunica la ţară cizmele de cauciuc care m-au aparat de noroaiele rămase în urmă după ploile care nu se lăsaseră duse trei zile şi trei nopţi în acea vară călduroasă când eram o mână de om. De asemenea, îmi amintesc jucăriile de cauciuc pe care surioara mea le-a primit la botez cu toate chiţăielile şi râsetele provocate de micuţe bile pe care le verifică în cel mai mic detaliu cu putinţă.

Par banale aceste amintiri sau aceste produse, dar fac parte din mine pentru ceea ce m-au învăţat şi pentru că fără amintiri, omul nu poate evolua şi nu se poate autodepăşi cu fiecare moment din viaţa sa. Şi deja mă gândesc de prea mult timp şi cursul ia sfârşit. Visătoare, nu mi-am luat toate notiţele şi trebuie să le recuperez de la colegi. Ar trebui să nu mă mai las dusă de poveşti atât de repede. Grupa următoare se pregăteşte să intre şi văd o fată alergând îngrijorată după mine:

Până să răspund, însă, fata se întorsese în clasă. O văd intrând şi zâmbindu-mi în timp ce uşa se închide lent. Aproape că-mi uitasem covorul din cauciuc şi parcă văd că iar mă ceartă instructorul la sală. Nu am mai ajuns de o săptămână întreagă pentru că am avut prea multe proiecte pentru facultate şi sigur va fi cu o falca în cer şi una-n pământ. Cine m-a pus să merg la prietenii prietenilor mei? Acum sigur va afla şi mama că trag chiulul, ce-i drept neintenţionat.

După ora de aerobic, decid să mai rămân câteva ore pentru a folosi şi alte aparate care să mă ajute să scap de kilogramele în plus. Nici nu am mâncat prea mult azi şi sper să am energie ca să îmi duc la îndeplinire planul. Pff, nici nu sunt o gurmanda şi deja mă gândesc la tâmpenii. Am găsit repede un aparat perfect pentru a-mi exersa muşchii picioarelor şi, ce-i drept, părea nou. Elastimpex România, parcă am mai auzit undeva de ei şi încerc să îmi storc creierii în timp ce uzez banda de cauciuc a noului aparat cu căştile în urechi. Nu am mai folosit un asemenea aparat până acum şi fiind atentă la schimbarea pieselor pentru a le alege pe acelea cu ritm alert, mi-am pierdut echilibrul de câteva ori. Bine că e sala plină în seara aceasta şi pot fi motiv de glume bune şi râsete pe sub mustaţă. Bravo, copile, fă-te de râs ca nu ştii să foloseşti tehnologia modernă. Sigur cei care au fabricat-o s-ar lua cu mâinile de cap văzând ce le fac produselor lor.

Am ajuns acasă mai mult târându-mă decât mergând. Ştiam eu că nu va fi uşor dacă nu păstrez antrenamentul la cote înalte şi sperând că mâine să nu mă trezesc cu o febră musculară de toată frumuseţea. Fac o baie lungă şi îmi dau seama că în curând se închid toate supermarketurile şi eu am nevoie de câte ceva pentru drum. Mâine iar o iau din loc pentru că am un festival de film la care am fost invitată şi chiar aveam nevoie de o pauză de la toate. Ajung la cel mai apropiat magazin, iau un coş de mână şi încep să mă plimb printre raioane, şchiopătând ce-i drept, dar capabilă să mă ţin pe picioare după orele de sală şi baia fierbinte care m-a mai pus pe picioare, cât de cât. Îmi dau seama că trebuia să iau un cărucior mai mare pentru că nu pot pune, într-un timp util, toate cumpărăturile de pe pânda casei de marcat în plase şi nici nu vreau să ţin coada în loc. Dar magazinul nu este aglomerat la ora închiderii şi, în spatele meu, un reprezentant al magazinului închide uşiţa, semn că sunt ultimul client. Benzi transportoare pe care pun produsele, ceva mai mici decât cele pentru bagajele din aeroport sau pentru produsele venite în cantităţi industriale, toate din cauciuc. Îmi mai rămăsese ceva în cap din ceea ce ne povestea profesorul în timpul cursului când eu eram ocupată să visez cu ochii deschişi.

Am o problemă, clar am o problemă teribilă şi ar trebui să scriu mai des. Visez prea mult de la un timp şi nu îmi mai pot menţine concentrarea la nivelul optim pentru a reţine tot ceea ce mi se spune. Nici oamenii nu se mai aud, deşi sunt la o distanţă destul de mică de ei. Ar trebui să fiu atentă cum traversez strada, tot aud scârţâit de roţi. Anvelope din cauciuc. Ori mi-a rămas mintea la curs ori chiar suntem pierduţi fără acest material. Şi cum pot oamenii să se joace aşa cu vieţile lor şi ale altora sau cu munca celor care produc anvelopele pe care ei le distrug cu nonşalanţă? Oamenii nu mai ştiu să aprecieze ceea ce primesc şi deja sunt mai trează ca oricând şi furioasă pentru că îmi dau seama cât de puţine resurse are Pământul şi cum se joacă unii cu ele fără să se gândească la consecinţe. Oameni imaturi care nu vor să dea piept cu viaţă. Şi îi înţeleg că este greu să fii adult cu responsabilităţi, dar nici nu te poţi juca cu orice sau în orice moment. Măcar de s-ar gândi la oamenii care produc acele anvelope, la munca depusă, orele istovitoare şi materialul utilizat.

Bine că s-a terminat încă o zi istovitoare şi mâine pot, în sfârşit, să plec câteva zile pentru a mă relaxa. Cesar intră în cameră molfăind osul lui de cauciuc, cel pe care îl cumpărasem de curând pentru că mi se păruse foarte util, mai ales pentru problemele lui cu dinţii. Şi mi-a revenit, din nou, în minte surioara mea la botez când molfăia mingiuţa de cauciuc pe care o primise cadou. Până la urmă nu suntem atât de diferiţi ca preferinţe copilăreşti de animăluţele care ne ţin companie. Ar trebui să îi sun pe mama, tata şi sora mea să le spun că-mi e dor de ei. Sor-mea şi cauciucul ei de molfăit mi-au reamintit că nu am mai ajuns acasă luna aceasta. Ar trebui să ajung curând!