Pe mine mă bucura această veste şi ştiu sigur că mulţi mă veţi blama pentru acest gând. Dar iubesc ideea de iubire, indiferent cum se manifestă şi consider că aceşti oameni, care provin din comunitatea LGBT, ar putea fi oameni mult mai ok în societate decât multe cupluri heterosexuale. Să fim serioşi. În general, persoanele gay au o educaţie bună, o minte deschisă, un talent desăvârşit de a face unul sau mai multe lucruri. În plus, chiar aţi lăsa un copil pe mâna unui cuplu heterosexual de beţivi care i-ar neglija, maltrata, lăsa flămânzi sau i-ar abandona în voia sorţii? Avem o multitudine de cazuri concrete care să mă facă să cred că am dreptate când afirm că există asemenea cupluri. De asemenea, am putea plasa un copil într-o familie gay şi să fie îngrijit şi iubit, educat în spiritul civic şi cu o mentalitate deschisă.
Probabil vor începe proteste, violente şi alte asemenea scenarii macabre în sudul Americii cel puţin. Dar oamenii sunt fericiţi. Oameni care au aşteptat o viaţă întreagă să-şi poată uni destinele şi să împărtăşească o viaţă în care să nu mai fie blamaţi şi în care să se poată bucura unii în compania celorlalţi.
Şi aşa cum discutăm cu un prieten blogger după experienţa de la Tuşnad, când îmi povestea despre o tipă foarte tolerantă cu care intrase în aceeaşi polemică dar care nu îi oferise argumente valabile ci doar vorbe în vânt. La un moment dat, el i-a urat să aibă un copil gay, la care ea s-a enervat şi l-a acuzat că-i doreşte răul.
Aşadar până unde se ridică pragul de tolerare? Dar sincer, eu, personal, aş fi mai încântată să am un copil gay pentru care aş face toate eforturile necesare, astfel încât să nu fie distrus psihic de societatea prea prinsă de religie, decât să fiu bolnavă şi să nu pot avea copii.